Emil Barbu Popescu Preşedintele Universitătii de Arhitectură si Urbanism "Ion Mincu" Bucureşti și părintele Club A	Prima emblemă a Clubului	Prima legitimație a Clubului	Prima insigna a Clubului

42 de ani. Sunt mulţi? Sunt puţini? Pentru un om ar însemna floarea vârstei. Pentru un fluture de lampa această noţiune ar fi abstractă. O ţestoasă ar fi în plina adolescenţă şi exemplele pot continua la nesfârşit . Pentru Club A 42 de ani reprezintă istoria. O istorie frumoasa, cu suişuri şi coborâşuri, cu lucruri bune şi rele, însa, lucrul cel mai important, o istorie neîntreruptă.

„Părintele" clubului este Emil Barbu „Mac" Popescu, actualul Rector al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu" - Bucureşti, pe atunci student al acesteia. Ideea plutea în aer încă din 1967 dar transpunerea ei în realitate a fost posibilă abia în 1969. Atunci studenţii arhitecţi au reusit să adune la un loc spaţiul (un subsol dezafectat de pe Blănari), banii (35.000 de lei - o sumă impresionantă pentru acele vremuri - obţinută prin chetă) şi oamenii (absolut toată suflarea Institutului de Arhitectură şi nu numai). Emil Barbu Popescu: „Ideea înfiinţării Clubului a apărut în 1967 dupa o excursie în Polonia pe care am câştigat-o la un concurs al Uniunii Arhitecţilor. Când m-am întors din Polonia unde am vizitat mai multe cluburi de care auzisem am lansat ideea: „A sosit timpul să lăsăm inerţia care nu ne caracterizează şi să ne lăsăm de Albina" (Albina subnumită, cofetărie din vecinătatea Institutului era locul unde îşi petreceau timpul studenţii de la Arhitectură - nota editorului). Ideea a prins, studenţii au strâns prin contribuţii băneşti peste 35000 lei, cu care am început primele lucrări. După multe încercări de găsire a unui spaţiu adecvat, mergând de la un restaurant din Piaţa Kogălniceanu până la un spaţiu aflat la restaurantul fost Victoria, demolat după cutremur, un coleg de grupă şi-a amintit că a văzut o uşă metalică pe Blănari. Am bătut la uşă, am deschis şi jos era o pivniţă fără pardoseală, fără nimic, cu câteva stive de material metalic. Am obţinut de la Ministerul Comerţului Interior să ni-l atribuie, l-am luat în proprietate şi am început amenajarea. Am făcut foarte multe lucrări de reparaţii şi ambientare, au fost donaţii ale studenţilor (corpuri de iluminat, perne, reviste). Mobilierul l-am comandat la o întreprindere care făcea butoaie. Evenimentul a fost cu adevărat mare. Principalele figuri ale culturii şi artei bucureştene au trecut prin club: de la Baranga, Radu Beligan, M.R.P., Nichita Stănescu, până la Ciulei sau Herlea şi Dan Iordănescu. Era un ataşament extraordinar al tuturora către club." (Text preluat din „Caietul Program al spectacolului de la Sala Palatului", 28 februarie - 1 martie 1990)

Aşa a început totul. Au urmat 20 de ani de activitate, subverşivă poate, dar noi preferăm să o numim normală. Este drept ca normalitatea în acele vremuri avea o conotaţie aparte. Mirel Leventer, director Cineclub A :
„Anul 1969 a fost Anul Vărsătorului, anul primului pas pe Luna şi anul înfiinţării primului club independent studenţesc din România comunistă. Formal afiliat Centrului Universitar Bucureşti, el a fost de facto un S.R.L. total privat şi anapoda tuturor doctrinelor timpului. Underground la propriu şi la figurat, Clubul nu s-a remarcat prin comploturi sau cine ştie ce activităţi subverşive. Simpla sa prezenţă a fost o dizidenţă activă prin lipsa cenzurii în programele sale, o insulă de normalitate în mijlocul absurdului acelor ani.

Lista celor care au urcat pe scena Clubului este un Who's Who a tot ce a dat mai bun acest popor în domeniul culturii: studenţi la teatru, conservator şi arte plastice, muzicieni de jazz, pop, rock şi muzica clasică, coruri şi grupuri satirice, actori şi regizori, DJ şi oameni de presă. Mulţi au debutat pe scena din Blănari şi păstrează în suflet emoţia începutului. Mulţi nu mai sunt printre noi, mulţi au plecat spre cele patru zări şi mulţi au devenit elita artistică, culturală si chiar politică a ţării.
O mâna de studenţi de la Arhitectură s-au adunat cu mult entuziasm şi, cu experienţa balului bobocilor şi carnavalului anului V, s-au gândit să-şi încropească aproape de căminul din Gârboveni un club al lor. Au găsit o pivniţă cu pământ pe jos şi au făcut ce-au făcut de-au turnat mozaic veneţian, au construit bolţi gotice şi firide din rabit, au confecţionat mobilier din lemn masiv, lămpi jait.
Mulţi am fost cei ce am preluat ştafeta şi ne-am sacrificat unii câteva examene, alţii un an universitar sau doi: Andrei Giuroiu, Dan „Kuki" Georgescu, Gabriela Stanciu, Adi Popescu, „Dizy" Rosenvaig, Virgil Ruţă, Doru Frolu.
Lista e imposibil de completat în acest spaţiu şi, inevitabil, mulţi entuziaşti rămân anonimi.

Programul cultural al clubului era structurat pe seri. Deschis dupa ora nouă, adica după ultima posibilă predare de proiect în şcoală, el prindea viaţa spre miezul nopţii când actorii şi muzicienii îşi terminau treburile prin teatre şi săli de concerte. Lunea era seara de teatru, marţea seara politică şi folk: Florian „Motu" Pitiş, Dan Tufaru, Ion „Pino" Caramitru, Anda Călugăreanu, Dan Nuţu, Horaţiu Malaele, Radu Gheorghe, Cristi Motriuc, Eugen Stroe şi Eugen Cristea, Mircea Florian, Dorin Liviu „Chubby" Zaharia, Doru Stănculescu, Sorin Minghiat, Alexandru Andrieş. Şi politica se cam făcea, cu poezii interzise, dezbateri libere şi cântece de ţi se făcea frică.

Miercurea proiectăm filme din arhivă ascunsă marelui public, joia se cânta jazz: Johnny Răducanu, Marius Popp, Dan Mândrila, Harry Tavitian, Gârbiş Dedeian. Vinerea era seara de arhitectură cu proiecţii de diapozitive din lumea largă. Şi veneau sâmbetele şi duminicile pentru care se îmbulzea lumea la poarta Clubului: discoteca.
Am crescut la sân cea fost mai bun dintre DJ. Multi au ajuns vedete, iar unii au ajuns foarte departe: Andrei Voiculescu, Bebe Teodorescu, Bujor Pokorny, Florin Silviu Ursulescu. Daca ieşea vreun disc la Londra, New-York sau Munchen în cel mult două săptămâni era ascultat în Club. Mulţi au plâns pe strada Blănari în nopţi lungi de iarnă când n-au putut intra în discoteca A. Am avut formaţii live, practic toata istoria muzicii rock româneşti: Pheonix, Sideral, Sincron, Carusel, Chromatic, Sfinx, SemnalM, Modern Group, Mondial, Rosu şi Negru, Petre Magdin Group, Catenele, FFN... Apoi au fost cele patru festivaluri de muzică rock ale Arhitecturii: 1969, 1971, 1979, 1981, însă asta e altă poveste.

Au fost vremuri grele, cu lupte absurde pentru un cuvânt sau un vers scăpat cenzurii, cu oamenii care au avut curajul să creadă că ţara asta trebuie să ţină pasul cu restul omenirii, care au fost sufocaţi de stupiditatea sistemului şi care odată plecaţi „dincolo" şi-au pierdut publicul şi identitatea culturală românească. S-au irosit valori umane inestimabile, am avut valori care în alte condiţii ar fi devenit celebrităţi mondiale. Am avut pentru trei decenii şi câteva generaţii Club A, insula noastră de libertate, rezervaţie artistică de pepiniera a talentului românesc."

(Arh. Mirel Leventer, director Cineclub A 1970-1975
Responsabil de seara 'miercurea filme' 1971-1974)