2006.05.05 - Marian Baciu – PORTRET NONCONFORMIST DE REGIZOR ASEMENEA

Spectacole:
Cea mai puternica
Prima iubire
Nacked Lunch - spectacol lectura
Data-Femeia, Genocid
Basckett
Femeia cazuta in barbat
Hell
Before Breakfast

Colaboreaza cu Club A de un an. O face in stilul propriu. Foarte rar cu actori profesionisti. Cel mai adesea el este propriul interpret al spectacolelor sale. Lucreaza cu „actori" alesi din public, chiar cu familia. Sotia ii este partenera de rol, iar cei doi copii de varsta scolara devin scenografi, pictori se integreaza in spectacol (la „Prima iubire" stau pe scena si picteaza ce le trece prin minte sau ce le inspira spectacolul). Marturiseste ca face teatru si acasa, cu familia. A devenit un mod de viata, desi este, prin formatie, regizor de film. De multe ori deranjeaza, sare calul. Isi duce experimentele la extrem. Publicul il amendeaza in timpul spectacolului, dupa reprezentatii sau aiurea, caci Marian Baciu este un obisnuit al clubului, ce poate fi intalnit la mai toate intamplarile din Club A. Este o strategie, dupa cum marturiseste. Ii place sa afle ce gandeste publicul, vrea sa dialogheze, il intereseaza impactul pe care il creeaza. Iata un fel de interviu, realizat intr-o dupa-amiaza ploioasa, inainte de spectacol.

Inceputul colaborarii cu Club A

Inainte sa incep colaborarea cu Club A in calitate de regizor de teatru, tot in Club A eram. Veneam mereu la cenaclul de film, tinut de Ion Carmazan, care mi-a fost profesor. M-a invitat de cateva ori, impreuna cu filmele mele. Eram cumva favoritul. Ma dadea ca exemplu si nu prea imi placea, dar trebuia sa fac fata. Asa apareau discutii cu publicul, acide, aprinse.
Paul Radu, directorul de programe Club A, m-a vazut intr-un alt spatiu ca regizor de teatru. Prezentam spectacolul cu piesa cu „Cea mai puternica". M-a invitat, cu spectacol cu tot, in Club A. Asa a inceput...

De ce Club A?

Cred ca din cauza faptului ca pot sa imi aduc si sa imi inaintez ideile.
Club A e si o rampa de lansare pentru multi, mai ales ca are o asemenea vechime si , mai ales, o asemenea istorie.
Dar, inainte de spatiu ma intereseaza publicul. Nu am nimic cu publicul „de teatru", dar aici e un teatru liber, zic eu. Prin ce aleg, ce fac, ce montez caut sa ma exprim pe mine si sper/ cred, incepe sa ii reprezinte si pe ceilalti oameni.
Vad clar impactul. Oamenii vin la mine sa isi spuna parerea. Dupa spectacol eu stau in continuare in sala. Uneori chiar si inainte. Oricine vrea sa vorbeasca cu mine, o poate face. Ma intereseaza parerile pe care le starnesc. A venit cineva la mine si mi-a zis: „am stat o noapte intreaga treaz. M-ai deranjat cumva cu spectacolul tau." Am primit chiar si o invitatie la Buzau, unde urmeaza sa fie un concert si ar vrea sa vin si eu cu spectacolul „Data-Femeia, Genocid".
Sunt multi cei care vin la bere si incep sa fie prinsi de spectacol. De obicei, ei imi spun pe urma cum li s-a parut, ce au simtit. Cei care vin special pentru spectacol sunt mult mai rezervati.

Cafe Theatre
In ‘92 faceam parte dintr-o trupa la Casa de Cultura „Nicolae Balcescu". Regizor si mentor era regretatul George Teasca, din vechiul Teatru Podul. Acolo s-a reluat ideea de teatru de cafenea. Aveam spectacole de la o saptamana la alta. Publicul era format din handicapati locomotori. Le placea la nebunie.
In Club A, publicul e foarte liber: poate sa fumeze, sa bea, unori chiar converseaza.
Unii au cautat o explicatie pentru succesul pe care il are acest tip de teatru underground. Ca oamenii vor sa se simta ca la cinema. Eu nu cred ca asta e definitia. Dupa cum teatru de club, teatru underground nu inseamna ca vin cei neafirmati, cei nepublicati etc.
Eu am folosit peste tot acest concept de teatru de cafenea. Ma intereseaza foarte mult publicul acesta.Vreau sa le dau impresia ca facem spectacolul impreuna. Nu vreau sa fie o chestie doar a mea. Ca si la film: trebuie sa ii iei cu tine. Daca nu poti, stai acasa si fa mancare sau altceva. E un efort, dar e placut. Pentru mine sunt importante interactivitatea, spontaneitatea, feeling-ul.
Vreau ca spectacolele mele sa ma reprezinte. Fiecare e o individualitate, ca atare, trebuie sa se exprime si asta aduce ineditul, chiar daca nu poate sa fie originalitate 100%.
Cand ai publicul in fata, trebuie sa fii bun, deschis. Altfel nu faci fata.
Sunt o multime de texte care pot fi abordate asa, chiar si Romeo si Julieta.
De exemplu,vreau ca spectacolul dupa textul lui Pascal Bruckner sa fie si la a douazecea reprezentatie cu textul in mana. Oamenii stau undeva intre lectura si spectacol. Te vad cu textul si te iau drept cititor. De fapt, tu mori acolo, te lupti, te identifici. Astfel, publicul are senzatia ca totul e mai lejer si se implica. Te vede ca stai cu folie in mana si are senzatia ca descoperiti impreuna textul.Apoi arunci foile si il sochezi, il provoci sa paseasca alaturi de tine in spectacol.
Teatrul ofera o chestie reala, palpabila, te ia de mana.
Nu poti sa faci educatie publicului. Poti doar sa pui lucrurile pe masa.
La inceput de spectacol toti sunt detasati. De tine depinde sa ii chemi, sa ii fortezi sa vina.
Cu actorii a trebuit sa fac niste cursuri. Nu sunt obisnuiti sa stea in public, sa se implice in acest mod specific teatrului asa zis underground. E un fenomen vechi, foarte raspandit in teatru. Nu pot sa dau o definitie.
Daca as monta pe o scena cred ca m-as comporta la fel. Cred ca este o chestiune subiectiva. Multi se feresc de ce s-a mai facut. Eu cred ca daca faci bine, iese ca tine. Nu are cum sa semene.
Cred ca eu am un atu. Nu stiu daca o sa ma strice chestia asta. O sa vad in timp. Faptul ca ma ocup si de teatru si de film. Incerc sa fac astfel incat teatrul sa nu fie teatralist, sa aiba si putin film in el (sa fie jucat ca secventa de film). Poti sa spui doua trei cuvinte si sa se creeze imaginea unei catedrale sau sa arati catedrala. Poti sa te plimbi lejer si fiecare pas al tau, intr-un spatiu restrans, sa insemne ceva, sa te duca in alt loc, la alta destinatie, sa starneasca noi senzatii.

Teama de a nu sari calul

Exista niste teorii conform carora ce te socheaza nu e teatru, e bagat de degete in ochi.
La o reprezentatie cu „Prima iubire" m-am aruncat peste o domnisoara, in public, si i-am spus ca vreau sa plec. Asta voiam, sincer! Fac ce simt, nu prevad reactii. Pot sa ma trezesc cu o palma.
Imi place ca nu am regizor. M-ar incolti. Cand joc, ma simt bine si nu poate nimeni sa ma opreasca. Nu vreau sa ma impun ca actor. Vreau sa ma exprim. Daca iau un actor e ca si cum i-as explica viata mea. Caut sa aduc personajele la mine. Trebuie sa am o legatura cu personajul.
Devin si cabotin uneori. Am facut chiar un dezacord gramatical. Lumea m-a corectat.
Am insa si stari pe care le autocenzurez.