2006.03.15 - Mihnea- Luna Amara- "Crezul meu politic – bunul simt în tot ceea ce facem"

„Crezul meu politic - bunul simt în tot ceea ce facem"
Interviu cu Mihnea de la LUNA AMARA

Sunt dezinhibati, dezinvoti, plini de pofta de viata si cânta cu o mare bucurie pe care reusesc sa o transmita de fiecare data publicului. Unde mai pui ca au si talent?! Cei cinci membri ai trupei LUNA AMARA sunt prietenii Club A. Publicul nostru îi iubeste, noi de asemenea, asa ca ne intereseaza soarta lor. Au avut pâna acum câteva concerte în Club A si în primavara vor mai avea unul. Iata o discutie aproape amicala între Club A si Mihnea Blindaru.

- Despre noul album.
- LOC LIPSA. Este un album chiar un pic mai lung decât primul. Sunt aproximativ 80 de minute de muzica, 14 piese. Mult mai bun decât primul, mult mai matur. Avem niste colaborari interesante, din mai multe zone, nu doar ale rock-ului. Este piesa LOC LIPSA, care da titlul albumului, care este o colaborare cu Ombladon. Din VALURI ARD - o colaborare cu Mihai Iordache de la KUMM, saxofonul. Mai este o piesa politica - SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA, unde apare si vocalul de la ALTAR, Andy Ghost. Sunt si piese foarte foarte noi, pe care le-am cântat foarte rar, numai în ultimele luni. Albumul e tras în perioada aprilie-mai 2005. Videoclipul la piesa LOC LIPSA a intrat pe posturi. Coperta LOC LIPSA si tot art-work-ul la album e facut de un artist clujean pe nume TARA, foarte controversat în mediile artistice din România. Este foarte interesanta si prezentarea. Noi suntem foarte multumiti.
- Cine sunteti, în afara scenei?
- Tot aceiasi suntem.
- De exemplu, tu scrii poezii.
- Da' bine, asta-i o chestie particulara de-a mea. Si Nick scrie de altfel, numa' ca nu vrea sau n-a avut chef pâna acum sa publice. Eu m-am gasit mai curajos.
- Istoria trupei.
- Momentul zero - ca sa zic asa - a fost când eu si cu Nick ne-am cunoscut, în '99, la un chef. El mi-a pomenit de un proiect muzical. M-a întrebat daca sunt interesat. Am fost. Asa s-a nascut TANAGRA NOISE. Initial nu aveam nici bassist, nici tobar. Eram numai eu cu Nick, cu un tip - Radu Cindrea. Pe urma, dupa schimbari de componenta si dupa schimbarea numelui, situatia s-a stabilizat. Al doilea moment foarte important a fost venirea lui Sorin Moraru la bass, dupa ce fostul bassist a plecat din motive de sanatate. În 2004, albumul de debut ASFALT. Întreg anul 2004 a fost cel mai prolific an, cu aproximativ 80 de concerte, plasarea albumului, aparitia a 3 videoclipuri. A fost anul când am scos o carte de poezie. 2005 a însemnat aparitia pe aceeasi scena cu nume mari cum ar fi PARADISE LOST, CLAWFINGER, APOCALIPTICA, participarea la Festivalul SZIGET, de la Budapesta.
- Nu va temeti de piraterie?
- Nu am descoperit asa ceva. În ceea ce ne priveste, foarte multa lume a venit cu albumul original la concert sa îl semnam. Foarte multi. Au fost cazuri de copiere pe net. În general, în România, pirateria e mare la manele si dance, ca scot un single si restul albumului nu e prea interesant. Lumea vrea piesa aia, nu vrea tot albumul. În general, publicul de rock si hip hop are respect.
- Cât de grea a fost trecerea de la underground catre main stream? Sincer, acum nu mai sunteti în underground.
- Noi consideram ca în România termenii de underground si main stream sunt gresit întelesi si gresit folositi. În sensul ca, daca în afara underground înseamna o mentalitate specifica în anumite genuri de muzica, un anumit fel de a gândi în promovarea unei trupe, de a gândi textele, implicarea sociala a formatiei s.a.m.d., în România underground-ul se reduce, în mare parte, doar la un fel de strigat în gol, care nu foloseste nimanui, de fapt, o perpetuare a unei stari materiale mizere, sa zicem, sau insuficiente pentru ca o trupa sa se dezvolte. În acelasi timp e si fluturata ca un fel de stindard al unei independente pe care din pacate nimeni nu o baga în seama. Trebuie spus de la început foarte clar ca nu avem de gând sa stam în underground si sa ne plângem ca nu avem bani si ca nu stiu ce si sa ne mândrim ca suntem underground. Au fost momente din astea, dar le-am depasit repede si am hotarât ca cooptarea unui manager bun cum e Richard Constantinidi este importanta. Si sa cântam cât putem mai mult. În primii 2-3 ani am cântat de-am înnebunit, cred ca se saturase lumea de LUNA AMARA. În 2004, am fost în Bucuresti de cel putin 20 de ori. A fost o evolutie normala, care s-a efectuat în felul urmator: noi am cântat, am convins lumea ca nu doar existam, ci si avem ceva de spus. Si, din momentul în care a venit din ce în ce mai multa lume la concerte, ne-am oprit fata în fata cu angajatorul, ca sa zic asa, sau cu patronul de club sau cum s-o fi numind el, si i-am zis asa: lumea vine la concerte, avem parte de un anumit respect, ni se pare normal sa ne platesti pentru asta, pur si simplu, asta costa. Distractia costa. Din acel moment a fost clar pentru toti cei care voiau sa cântam în clubul lor cum stau lucrurile. A fost cu atât mai faina evolutia asta cu cât ne-a lasat sa fim normali. Gândeste-te de exemplu la Nirvana si la Kurt Cobain, la aceasta drama americana a muzicianului din strada care ajunge peste noapte superstar si nu stie ce sa faca cu chestia asta si ori se sinucide, ori face depresii, ori se duce la dezalcoolizare s.a.m.d. Am întâlnit si în România asa ceva, bine nu la acelasi nivel, dar am întâlnit multe formatii si membri care sunt nume mari si sunt depasiti de situatie, la nivel personal. Noi am fost lipsiti de asemenea „drame". Asta se vede si în interviuri, se vede si pe scena, si în felul în care abordeaza promovarile albumelor, imagine etc. Noi am reusit sa fim naturali, sa evoluam cu pasi mici, dar siguri, si am scapat de stresurile astea de a fi superstar. Am reusit sa ne pastram felul natural de a fi, de a vorbi cu oamenii.
- A fost vreun moment de panica, în care v-ati gândit - ce facem - cântam asa la nesfârsit, cu bani de acasa?
- Au fost momente chiar dramatice, daca stau sa ma gândesc, pe care nu le-am punctat în nici o biografie si nici în interviuri. Au fost momente nasoale. Eu efectiv, nu aveam unde sa stau. Am dormit la Nick o perioada. Foarte nasoale, mâncam pe la prieteni. Terminasem facultatea si am considerat ca nu pot sa îi mai cer bani maica-mii. Depindeam exclusiv de concert. Nu era concert, pauza, valea, foamea. Au fost chestii nasoale, dar nu am stat niciodata sa ne plângem sau sa zicem uitati cât am suferit noi. Au fost chestii pe care ni le-am asumat. Pentru ca puteam foarte usor sa mergem sa ne angajam, de fapt. Eu cel putin, am zis clar: ori fac muzica, ori îmi bag picioarele, nu stiu, nu mai fac deloc. Ori tin cu dintii de chestia asta si strâng din dinti si pâna la urma o sa se întâmple ceva bun, ori, nu stiu, pâna la urma o sa zic stop si la revedere. Da' cât mai pot, o fac. Si m-a tinut, pîna a venit chestia cu albumul de debut si a fost OK.
- Sunteti, într-adevar, foarte naturali...
- Am reusit. Nu avem noi un merit aparte. Asa au evoluat lucrurile si ne-am simtit bine în postura asta.
- Pentru voi perioada underground a fost benefica. A fost practic perioada de reclama din gura în gura. E mai important sa te placa publicul, decât producatorii, patronii or smth.
- Da, asa e. Ni s-a parut normal sa începem asa. Nu e firesc ca o trupa sa fie supermediatizata fara sa treaca un test al publicului. Si aceasta nu se face cu un concert - doua, ci cu zeci, sute de concerte, se face cu greu. Nu întâi faci un clip, scoti un album si dupa aia te apuci sa cânti. E nefiresc, e anormal.
- Aveti un crez politic? Pentru ce militati?
- Crezul meu - vorbesc de al meu: exista un scriitor care din pacate a murit, Laurentiu Ulici, care a fost si presedintele Uniunii Scriitorilor. Avea o carte care a aparut post-mortem, MITICA SI HYPERION, unde relua o tema mai veche dintr-o carte din '90, PUTIN DUPA EXORCISM, în care Laurentiu Ulici vorbea despre bunul simt. Cam asta e crezul meu „politic" - bunul simt în tot ceea ce facem. Pentru ca românii - de la omul simplu pâna la politician, de la afacerist pâna la fotbalist, daca vrei - cred ca de-a lungul istoriei noastre ne-am situat prea usor la extreme. Si astazi e la fel. Daca e sa ne raportam la muzica, prea usor ne dedam la vulgaritati de tip BUG MAFIA - ma refer la mesaj. Acceptam prea repede revolta de tip facil, care se refera doar la limbaj, nu si la mesaj, ne place prea repede orice cuvânt care începe cu p, întelegi? Pe de alta parte suntem prea predispusi la drama - vezi invazia telenovelelor - si la acel tip de distractie care îti tembelizeaza creierul - manele, dance etc. Prea usor ne situam la extreme. Si din punct de vedere social este la fel. De la revolutie încoace, prapastia dintre bogati si saraci a crescut. Ca întotdeauna în istoria noastra ne lipseste din nou acea clasa de mijloc, care sa asigure echilibrul. Mai mult decât underground sau main stream, cred ca LUNA AMARA, la nivel de cultura, pentru ca noi consideram ca rock-ul e cultura si noi facem cultura, la nivel de mesaj, cred ca asta dorim sa fim, acel punct de mijloc, de echilibru, care nu pica nici într-o extrema, nici în alta.
- Atunci, bunul simt ar putea sa fie motto-ul trupei.
- Exact cum spunea si Ulici, bunul simt în toate, în politica si în viata de zi cu zi, bunul simt care te îndeamna sa nu îti pacalesti seamanul vânzându-i carne stricata de miel de Pasti, sa nu minti poporul cu televizorul.
- Sa nu ti se urce la cap faptul ca ai videoclipuri, ca te recunoaste lumea pe strada.
- Da, exact. Sa nu te urci pe fotoliul de parlamentar si sa uiti în doua secunde ca ai fost pus acolo de oameni si prin votul lor si asa mai departe.
- Comunicarea e mai directa cu publicul în concertele unplugged?
- Comunicarea directa cu publicul e la orice concert LUNA AMARA. Cel putin asta încercam sa facem noi. Concertele acustice sunt faine pentru ca dezvolta o alta latura a noastra, latura mai lirica. E important pentru noi sa avem acest gen de piese si acest gen de concerte pentru ca ne asigura echilibrul. Exact ce vorbeam mai devreme. Nu suntem o trupa extrem de violenta, muzical vorbind. Avem latura asta, dar o avem si pe cealalta, asa ca ne convine de minune. Mai ales ca e un anumit gen de public, care gusta foarte tare acest tip de concert unplugged. În general publicul din Bucuresti e foarte fain si foarte prezent, în sensul ca cânta cu tine, stie textele.
- Sunteti, în felul vostru, niste romantici?
- Nu. Asta e exclus. Nu suntem mai romantici decât oricare dintre noi. Suntem romantici în masura în care nimerim în contexte romantice. În relatia cu prietenele noastre...
- Cel mai cool moment/ cea mai mare tâmpenie/ cea mai mare tâmpenie, nebunie, tembelitate...
- Tembelitati nu prea am facut. Tâmpenii nici atât. Cred ca cele mai tari chestii care ni s-au întâmplat au fost cele cu cenzura. Pe mine m-a amuzat extrem de tare sa ajung în România anului 2003 si 2004 sa traiesc chestia asta, dincolo de seriozitatea situatiei - ca a fost serioasa si nasoala. De exemplu, la Bacau. Era între cele doua tururi de alegeri. Sechelariu pierduse primul tur si era disperat. Sponsoriza orice chestie care îi aparea în cale. În aceasta ordine de idei, a sponsorizat si festivalul de motociclisti, unde noi trebuia sa cântam. Ne-am dus acolo, nu stiam de cine e sponsorizat. Aveam ceva cu Sechelariu oricum, aveam de gând sa spunem. Si am spus. Am cântat piesa FOLCLOR si am spus ca o dedicam unui om care a fost probabil fundas celebru la FCM Bacau, altfel nu întelegem de ce îi poarta stadionul numele (stii ca îsi pusese propriul nume la stadion „Dimitrie Sechelariu"). Aluzie la megalomania lui Sechelariu. Am început sa cântam piesa. Pe la jumatate, a venit organizatorul, care a oprit sunetul. Am iesit de pe scena. Si-a cerut scuze ca se face politica la festivalul de motociclisti. Pe urma a venit la mine, în spate si a zis sa urcam pe scena, sa cântam doua piese frumoase, din alea lente, ca nu tine cu de-astea. Asta a fost foarte tare. Foarte ciudat de fapt: ne-a amenintat ca vine si ne bate cu jandarmii. Îti dai seama, complet ilegal si ilegitim?! Nu era de competenta lui sa comande jandarmii. Asta e o mentalitate tipic comunista. Pe urma am aflat ca organizatorul era prieten cu Sechelariu si, daca nu ma însel, a fost si activist de partid. Exact mentalitatea tipica a activistului de partid din România pre-decembrista, când partidul comanda unitati militare, armate. Lui i-a ramas în cap chestia asta cu omnipotenta. M-am enervat. Ciudat - ca de obicei nu ma enervez. O fac cumva asa, în interiorul meu si ma sufoc de indignare, de nimic, ma blochez asa. Mi se pare absurd, stupefiant. M-am enervat si i-am zis ca daca ni se întâmpla ceva, o sa tin cont de afirmatia lui si o sa ne întâlnim la tribunal. Si chestii de-astea. S-a speriat, a lasat-o mai moale. Pâna la urma nu s-a mai cântat, am plecat. Probabil asta a fost cea mai mare tâmpenie între ghilimele, pe care am facut-o. Dar mi se pare absolut normal sa spunem pe scena ceea ce gândim. Noi eram cei normali, ei cei anormali.
- Ati fost declarati cea mai cenzurata trupa, alaturi de Parazitii.
- Parazitii au facut la rândul lor o chestie absolut normala. Ideea de baza este urmatoarea: noua nu ne plac vulgaritatile gratuite. Pe de alta parte, trebuie sa acceptam ca felul în care vorbesc Parazitii în texte, e felul în care vorbim si noi zi de zi, nu chiar asa, dar tot pe acolo - ma refer la înjuraturi în primul rând. Trebuie sa acceptam ca ei au venit dintr-un mediu în care se vorbeste asa, în care se gândeste asa. Asta au considerat ei de cuviinta sa puna pe hârtie. E ceva autentic, asta e absolut clar. Daca ei au ales chestia asta, e ok. Lucrul care ma întristeaza pe mine cel mai tare vizavi de fenomenul hip hop în România e acea legitimitate pe care si-o ofera de exemplu Parazitii spunând ca ceea ce facem noi pe lânga ce face sistemul politic, clasa politica. E mai putin grav sa înjure Parazitii, decât o minciuna a Guvernului. Într-o lume în care nici nu avem sisteme de valori si reperele pe care le avem sunt total corupte si idioate, nu vad de ce ar avea cineva ceva împotriva textelor Parazitii. În vesurile lor ma intereseaza ce spun ei dincolo de înjuraturi. Acestea nu ma încalzesc cu nimic. Accept limbajul pentru ca asa vorbesc ei, e licenta lor artistica.
- Îti place sa cânti, asta se vede. Ai avut vreodata un moment fara chef de cântat, când nu voiai sa te urci pe scena?
- Da, au existat astfel de momente. Dar astea sunt momentele în care intri în fibrilatia dinainte de a urca pe scena, e cu totul altceva. Pot sa zic dupa-amiaza: iar am concert... S-a întâmplat în 2004, când am avut foarte multe concerte - o medie de sase pe luna, mai mult, au fost saptamâni cu trei pe saptamâna. Au fost momente când ne trezeam - uau - azi unde avem concert? Nu mai voiam. Mai mult de-asta: de drum , de tren, de oboseala ziceam asa. Dar când ajungeam la locul faptei si vedeam ca se strânge lumea, intram în alta stare.
- Ce simti când esti pe scena? Cum îti e?
- În primul rând te simti cu tine foarte împlinit si foarte OK ca ceea ce faci e ascultat si respecatat într-un fel. Sa fie clara o chestie, în special referitor la mine si la Nick, pentru ca noi facem textele: textele LUNA AMARA sunt facute în special pentru noi. Niciodata nu ne-am gândit oare o sa le placa asta? Am facut exact ce si cum am vrut noi, cum ne-a venit noua, am schimbat la sala tot ce am vrut. În momentul în care te urci pe scena si vezi ca lumea percuteaza la textele tale si e de acord cu ceea ce spui, îti dai seama ca nu poti sa zici decât UAU!
- Ce e mai mult? Comunicare cu publicul, interactiune sau descarcare?
- Si una si alta. Si în acelasi timp e o doza de intimitate cu publicul, în aceeasi masura. Si pentru tine pe scena. Si e foarte important sa nu uiti niciodata asta: pentru ca ai avut ceva de spus si atât. Daca devii sau nu devii un lider de opinie, asta depinde si de textele tale, dar depinde foarte mult si de felul în care reusesti sa le transmiti. Si în ce masura. Asta se refera si la muzica, dar si la ce esti si cum esti si în afara scenei, si la felul cum te comporti cu cei de lânga tine. Cum sa spun? Suntem recunoscatori - habar n-am - si parintilor ca ne-au facut asa cum ne-au facut sau unei forte superioare, lui Dumnezeu. Eu consider ca e un fel de complot universal, care te scoate la un moment dat cumva în fata. Se întâmpla lucruri de care trebuie sa te folosesti, pe care trebuie sa le bagi în seama. Daca te sui pe scena si 500 de oameni zic odata cu tine DA, asa e, înseamna ca e ceva-ceva se întâmpla. Dar în momentul ala trebuie sa te opresti si sa spui - eu cel putin asa spun - eu sunt cu ceilalti 500 împreuna. Niciodata n-am avut chestia asta de noi pe scena, voi în sala si „ daca nu va spuneam noi"... Sa nu uiti de unde ai plecat. Ceea ce spui tu pe scena, poate spun si altii la ei acasa, în camera lor, numai ca n-au avut sansa sa o spuna altfel. N-au fost înzestrati cu talent muzical sau n-au avut curajul sa faca chestia asta, au fost timizi, n-au facut-o. Dar asta nu înseamna ca suntem detinatorii unui adevar suprem sau ceva de genul asta. Mai ales ca ceea ce spunem noi e o chestie de bun simt, nu e nimic extraordinar. Consideram ca avem niste versuri absolut normale, e OK. N-am stat sa facem filosofii de viata.
- Ai avut vreodata trac pe scena?
- Cred ca la început de tot. Nu stiu, eu întotdeauna m-am simtit foarte bine pe scena. Când am eram mic am fost la tot felul de concursuri de recitat. Mama fiind poeta, am facut noi niste cursuri de recitat. Poate si de-asta, ca de mic ma produceam pe scena si recitam poezii. În liceu am avut trupa. Mai cântam la balurile bobocilor. Eram obisniut cu scena. Trac foarte mare am avut când am cântat la Budapesta. Da' nu trac, mai mult asa, un fel de emotie, ca e ditamai festivalul, toate trupele mari erau pe acolo. Si probabil la primul concert mare pe care l-am avut, chiar când am început sa lucram cu Richard. Am cântat în deschidere la Vama Veche la Cluj. Era primul nostru concert. Ne-am trezit cu 10.000 de oameni în fata. Si ne uitam asa... Pentru primul concert a fost bine.
- Seamana ce scrii pentru LUNA AMARA cu poeziile tale?
- Nu. Ce scriu ca poezie, la fel ca si muzica LUNA AMARA, într-un fel, e greu de încadrat. Eu, cel putin, nu pot sa încadrez. Poate paradoxal, citesc foarte putina poezie. Eu asa spun, ca poezia mea se siteaza la limita dintre hip-hop si existentialism, cam asa ceva. Un fel de hip-hop existentialist. În curând o sa scot al doilea volum de poezie si între timp m-am apucat de scris si articole. Am publicat în Observatorul Cultural. Au facut un supliment numai cu articole de-ale mele. Cred ca al doilea volum se va numi MÂNIA.RO. Un joc de cuvinte de la România. Asa, ca e multa mânie în tara asta.
- Si în tine.
- Da, uneori, da. Si mai ales în poezia asta.
- Tinerele domnisoare va privesc cu ochi langurosi din fata scenei si încearca sa va cunoasca. E un avantaj al scenei? Îti place senzatia?
- Eu, sincer sa fiu, nu apreciez foarte tare lucrul asta. De fapt, nimeni din trupa nu-l apreciaza. În sensul ca, suntem genul de oameni care doreste sa stie cu cine sta de vorba. Nu e normal ca cineva sa vina si sa vorbeasca cu mine doar pentru ca sunt Mihnea de la LUNA AMARA. La mine trebuie sa vina cineva sa vorbim doar pentru ca sunt Mihnea. Punct. Ma remarca, dar pe urma tot dialogul (cel putin cu suflarea feminina) se rezuma la niste chestii de-astea - ma simt ca la interviu. Nu vreau sa dau interviuri non stop. Nu foarte multe personaje feminine, dar au fost cazuri. A venit o tipa la mine si mi-a zis - vino sa vorbim ceva. Nu vrei sa ne sarutam? De ce sa ne sarutam - zic - nu te cunosc. Si ce daca, hai sa ne sarutam. Îmi pare rau, eu nu. S-a cam suparat. Ea voia sa se sarute cu LUNA AMARA. Nu pot sa fac chestia asta.
- Ce e Club A pentru tine?
- Un loc cu prieteni. În primul rând Paul, care a fost întotdeauna o gazda perfecta. Noi nu am apucat, nici nu suntem bucuresteni, n-am apucat vremea aia, când era clubul arhitecturii. Numai din legende stim de celebrul Club A, unde pe vremea comunismului se faceau chestii mai dizidende, mai pe lânga sistem. Si îmi pare bine ca a ramas într-un fel spiritul asta, prin faptul ca trupe ca noi cânta aici, a cântat si IMPLANT PENTRU REFUZ etc. Îmi place ca accepta trupe necunoscute aici, încearca sa le promoveze. Îmi place foarte mult ca împreuna cu Doru Ionescu fac REMIX-ROCK FORUM. Asta e o chestie foarte faina, singura care îti arata cu adevarat dedesubturile muzicii rock din România si vezi tot felul de trupe mai mult sau mai putin cunoscute. Ma uit la emisiunea aia. E una din putinele chestii pe care le urmaresc constant. Ma uit sa vad ce mai apare. Club A este un spatiu cu traditie si asta conteaza foarte mult. E una din traditiile bune. În general, noi avem traditii proaste.