Sir Blues & Oigan – 8 noiembrie 2005

Who are you, man?
Sunt Eugen Otescu zis Oigan, chitarist, semivocalist, in mare parte la Kumm din Cluj. In rest, cant cu mare placere cu domnul de langa mine.

Pe mine ma cheama Vali Racila, Valerian Racila. Am adaugat Sir Blues la mijloc pentru ca am avut un prieten cu care cantam si ne spuneam impreuna Sir Blues. In amintirea lui, dar si pentru ca aceasta expresie a devenit o forma de salut. In loc de servus e Sir Blues. Am inceput sociopsihologia si am terminat defectologia. Am lucrat la o scoala speciala pentru copii cu dificultati de invatare. Am fost actor 22 de ani la Teatrul „Mihai Eminescu" din Botosani. In tot acest timp, am lucrat cu persoane cu nevoi speciale. De vreo 3 ani am plecat din teatru ca sa ma dedic acestei munci. Din timp in timp, cant. Deci nu sunt nici chitarist, nici vocalist, sunt un blues musician. De-adevaratelea! Nu stiu sa cant la chitara. Cu alte cuvinte, cant blues - pentru asta sunt pregatit, relativ, da' mai mult nu.

Vama Veche i-a unit
O: Lumea oamenilor care canta blues in Romania e destul de mica. Eu auzisem destul de mult despre domnia sa. In plus, cantam impreuna cu celalalt membru Sir Blues, care din pacate ne-a parasit. Ne stiam. Adica, cred ca si Vali auzise un pic de mine. Aveam un prieten comun pe atunci, cu care el canta. Era o dupa amiaza torida in Vama Veche si ne-am intalnit. A, tu esti ala?! Vali a fost mai dur cu mine, a vrut sa ma testeze, mi-a pus chitara in mana si a zis: canta! Si am cantat. Ne-am imprietenit si am cantat in fiecare seara alaturi de ei, din pura placere. Am schimbat numere de telefon si de cate ori s-a ivit o ocazie am cantat, ba organizat, ba pur si simplu de placere, pentru prieteni, intr-un club sau la cineva acasa, la vreo petrecere.

„Blues-ul e un mod de viata"
V: Cred ca tot timpul am fost atras de blues. Am crescut ca toata lumea cu Rolling Stones, cu John Mayal, cu BB King, cu rock, cu muzica pop a anilor 60 - 70 (muzica pop de astazi e cu totul altceva), dar intotdeauna m-a atras blues-ul. Asta-i un mod de viata, din punctul meu de vedere. De alminteri, traiesc destul de blues.
O: Eu nu pot sa spun ca sunt asa de blues ca Vali. Sunt muzician de rock, dar, sansa a facut ca la varsta frageda si timida cand baietii se apuca de chitara, care la mine a fost pe la 14 ani, parintii mei sa aiba un prieten foarte bun, care era ca varsta intre ei si mine. El cantase in studentie cu ceva trupe pop, dar avea microbul blues-ului. El zicea: tie iti place rock-ul, dar, fii atent, nu exista rock ca lumea cu oameni care nu au dat cu nasul prin blues si nu au invatat. Cum la vremea aceea erau putine inregistrari in Romania, iar eu eram dornic sa invat orice, el a inceput sa imi aduca muzica. Pe langa clasicii amintiti de Vali - Led Zeppelin, Pink Floyd, Rolling Stones samd - si niste inregistrari de blues. Mi-a spus sa studiez pe ele: canta impreuna cu ei, vezi tu ce faci. Asta m-a apropiat destul de mult de gen. Pe urma, am luat-o pe alte drumuri, dar e un fond pe care nu il uiti. Si se simte in inflexiunile vocii, in chitara. Apropape toti marii chitaristi de rock au o urma de blues. Si cand nu o au, se simte, si de obicei, se simte nasol. Am mai avut colaborari. Peste ani am tot cantat, am avut chiar o perioada cand am incercat sa compun blues-uri.
V: Sa stii ca si eu am avut o astfel de incercare, sa compun ceva blues. Mi-a iesit o piesa atat de faina...
O: De ce n-o cantam?
V: Nu. Am inregistrat-o si am pus-o deoparte. Dupa vreo saptamana, am luat-o iar s-o ascult si sa vad cum suna. De data asta imi suna foarte cunoscut. Fara sa imi dau seama, copiasem, asa, marlaneste. Am o compozitie de-adevaratelea. Se numeste "Missing You" - am compus-o, am inregistrat-o. Asta a fost intr-o dimineata, acasa. Imi facusem un mic studio, cu un mixer. Dupa aceea nu am mai putut sa o cant. Am incercat de multe ori. Nu mai are nerv... Probabil ca trebuie sa o mai lucrez. A fost atunci o explozie si gata, s-a stins dupa aceea. Ezit sa incerc sa o cant. Poate ca pentru multi ar suna bine, dar pentru mine nu. Nu o mai simt. Asa am facut si o varianta la „Walking Blues", care nu imi mai place deloc, da' deloc. Cum o cant acuma. Atunci a mers. Si gata!

Blues si Club A
V: din punctul meu de vedere, Club A a fost la vremea aceea, de mult, un mare blues. Chiar daca aici canta Doru Stanculescu sau, ma rog, se canta folk, se cantau de toate, cred ca era o atmosfera de blues aici, care se mai intampla cateodata. Am vazut la televizor un concert Kumm filmat aici, care avea o atmosfera de blues teribila, chiar daca ei nu canta blues. Da' se cunoaste foarte tare ca Oigan e din blues. In toate piesele Kumm e un „ceva" care iti aduce aminte de blues. Asa cum spune el, eu cred in chestia asta: nu cred ca ar mai fi existat astazi orice alta muzica, daca n-ar fi fost blues-ul. Daca n-ar fi fost ar fi trebuit numaidecat sa il inventeze cineva, pentru ca sa se poata canta mai departe. Blues-ul ofera asa de multe posibilitati, in asa de multe directii, incat, dupa parerea mea, e absolut indispensabil. Clapton, de exemplu, a inceput sa cante cu blues, transformat usor in rock, poate si in rock' n roll, dupa aceea a avut o perioada din aia diluata de tot, care e numai muzica usoara (adu-ti aminte de „Wonderfull Tonight", care e un slagarel, un sirop, super, foarte frumos, de altfel) si, dupa ani si ani de zile, acuma canta blues. Ultimul lui disc pe care il stiu eu e cu standardele devenite clasice de blues.

Club A si noi
O: Eu nu am prins faza de care a povestit Vali. Am auzit-o si eu de la prieteni, m-am informat si eu de istoria pop rock-ului si folk-ului romanesc. Stiu de festivalul Club A care a adus primul si singurul disc de rock live din Romania. In rest, aici eu fac automat corelatia cu emisiunile lui Doru, care cred ca face o munca absolut unica in Romania in domeniu. In rest, am mai fost de cateva ori si am dansat seara (eu stau mai mult in Cluj). M-am simtit bine, mai ales ca am nimerit in seara cu rock alternativ.
V: Pentru mine Club A inseamna mai multe lucruri. In primul rand, ce spuneam mai devreme, amintirile despre Club A de alta data, unde se intamplau niste lucruri de exceptie, dupa parerea mea. Eu eram atunci student la Iasi si veneam in fiecare saptamana sa vad teatru. Motu' Pittis m-a adus prima data in Club a. Aici am fost martor la niste intamplari artistice de exceptie si nu toate numaidecat artistice, dar si de atitudine civica extraordinara. De exemplu, Motu' a citit intr-o seara Declaratia Drepturilor Omului, integral. S-a luat curentul. Toata lumea din club a aprins brichetele si el a continuat sa citeasca. A doua zi s-a inchis clubul, bineinteles, ca asa era. Au fost multe necazuri dupa evenimente de-astea, dar un eveniment care cu adevarat m-a marcat a fost invitatia pe care am primit-o de la Nelu Stratone si de la Club A prin Paul Radu sa vin sa cant aici, dupa atatia ani. Sa vin EU sa cant la Club A. A fost asa o surpriza placuta si m-am bucurat foarte tare. Am cantat de 2-3 ori, am participat la discutii despre blues. Lucrurile astea care se intampla in Club A, starnite de Doru Ionescu sau de Club A, dar in stransa legatura cu muzica despre care facem acum vorbire, sunt niste lucruri de exceptie. Mi se pare firesc sa se intample si altceva, cum ar fi discoteca de la 9 seara, dar, avand in vedere ca discoteci sunt pe toate drumurile si ca un restitutio din asta, care sa ofere alternativa tineretului de astazi, e numai aici - mi se pare un pic o nedreptate. Ar trebui ca Club A, avand in vedere trecutul glorios, ar trebui sa faca mai mult, desi face foarte bine ce face. Ar trebui poate un pic mai mult, ca sa putem oferi copiilor de astazi ocazia sa cunoasca si altceva decat ce li se da toata ziua la televizor. Altminteri n-o sa ajungem nicaieri sau vom ajunge undeva unde nu o sa ne placa.

A canta este o nevoie interioara, un mod de comunicare... or smth
O: Exista o gramada de bucurii colaterale, dar cred ca la baza ar fi nevoia interioara. Sa-i spun nevoie? Eu am simtit-o ca pe o nevoie. M-am intalnit cu fenomenul rock pe la 14 - 15 ani si, spre dezamagirea alor mei - sau, nu neaparat - am zis tata, asta vreau sa fac. Stiu ca ii apuca pe toti la varsta aia, numai ca la 95% le trece. Eu sunt din cei 5% carora nu le-a trecut. Am trecut printr-o gramada de momente dificile, dar nu mi-a trecut. Vreau sa fac muzica si, mai ales, vreau sa fac o muzica care sa imi placa mie. Nu vreau sa sune nici egoist, nici rau. Daca faci o muzica si nu iti place tie, poti sa o ***
V: E o piesa gosspel care zice „I sing because I'm happy". De-aia cant, ca sunt bucuros, dar nu numai de-aia, ca mi se intampla sa cant si cand sunt necajit. De exemplu, cand eram prin liceu si ma certam cu mama, taica-miu imi gasea imediat remediu: du-te la tine in camera si canta. Stia ca asa imi trece. Ma certam cu mama pentru ca eram si eu absurd la vremea aceea. Stiam doar alb si negru. Nuante nu existau pentru mine. Si tata imi gasise bucatica. Cant pentru ca asa m-am nascut, cu cantatu'. Prima data am fost solist vocal, vreo jumatate de an si dupa aia nu m-am mai multumit chestia asta si am incercat sa cant la chitara. Am invatat cat de cat si am cantat. Si de atunci tot cant. Cant pentru ca-s bucuros, da' nu numai de-aia. Cant pentru ca asa trebuie. De fapt, sa stii ca toata lumea canta. Si cantatu' ala de dimineata de la dus e comunicare. Si mai e un lucru foarte important pentru care cant si stiu sigur ca i se intampla si lui Oigan. Canti ca sa iti placa tie, dar e cea mai directa si mai sigura comunicare cu ceilalti.